”Mă motivează să știu că am atins obiectivul și să știu că pot fi de ajutor pentru ceilalți.”

Viața în agenție nu e doar despre muncă, ci și despre oamenii care dau viață campaniilor pentru clienți. M-am decis să scot la lumină povești cu suflet despre oamenii din Mavericks.

Care e secretul pentru work-life balance sau cum să testezi mai multe joburi până ajungi să-ți găsești locul? L-am luat la întrebări pentru voi pe Răzvan, un pasionat de muzică și un team leader dedicat în echipa Mavericks și-am aflat multe lucruri interesante.

Stay inspired!

Who’s Răzvan?

Tipologia colegului cu care te poți antrena în discuții filosofice, Răzvan e un curios în ale universului de muzică, jocuri, comunicare, marketing, media și viață, desigur. Așa că l-am întrebat despre filosofia lui de viață.

Răzvan: Majoritatea oamenilor au un citat pe care-l pun pe Facebook și that’s the way of living.  Singurele lucruri după care mă ghidez sunt să fiu curios, să nu mă ancorez în diferite realități și să nu mai ies din ele. De la un curs de NLP mi-a rămas următoarea idee: ”să nu te gândești niciodată la lucrurile pe care le-ai făcut în trecut și pe care le puteai face mai bine pentru că practic atunci you did your best și trebuie să treci peste”. Am început să spun: “Ok, poate n-ar trebui să mă mai consum atât de mult și să spun: „puteam să fac mai bine”, „puteam mă concentrez mai mult”. Acum gândesc retrospectiv la ce-am făcut. Acțiunile pe care le-am luat atunci alea sunt. Move on! 

“Poate n-ar trebui să mă mai chinui și să spun: „puteam să fac mai bine”. Acțiunile pe care le-am luat atunci alea sunt. Move on!”

Eu am tendința de a raționaliza absolut orice și de a-i da o nuanță logică, fără să mai iau în calcul trăiri și sentimente. Asta se vede probabil și în relația pe care o am cu colegii sau cu prietenii. Pare că nu-mi exprim sentimentele suficient. Sunt fully rational. 

Să răspunzi la întrebarea “Cine ești?” nu e ușor. Dar când începi să povestești, parcă intri într-un alt univers unde ești cel mai bun storyteller. L-am cunoscut mai bine pe colegu’ Răzvan prin pasiunile lui. 

Răzvan: Sunt un om normal, cu pasiuni oarecare, nu cred că ies în evidență, ci pur și simplu fac lucrurile cum mi se pare mie. Am părul lung și barbă de trei ani. Cumva astea sunt lucrurile care mă definesc. 

Sunt un om pasionat de tot ce înseamnă muzică și zona de geek culture. Am trecut prin ce trece un adolescent nervos care are impresia că toată lumea are ceva cu el. Unii se apucă să facă muzică, unii să scrie poezii sau un blog. Eu am trecut prin faza de a scrie pe un blog pentru că eu eram un neînțeles. De fapt aveam multe idei, dar nu mă înțelegea lumea. Acum nu mai am blogul. A fost doar o fază. 

Pasiunea cu vinilurile cred că a venit din filme. Vedeai viniluri, vedeai music box-urile alea din barurile americane de plăteai 50 de cenți și puneai o anumită melodie. Cred că de acolo e pasiunea, more or less. Și mai e chestia aia că n-ai avut. Poate îți doreai când erai mic și cumva are o repercursiune și în viitor. Era și un val atunci când mi s-a pus mie pata, pe la 18 ani, să colecționez viniluri, că erau cool, hipsterii colecționau viniluri, ascultau muzică pe vinil, hai să ascult și eu. Așa am început să colecționez. Acum am în jur de 100 și ceva de viniluri. 

Când eram în liceu ascultam mai mult metal. Între timp am crescut și nu prea mă mai pasionează. Acum ascult muzică gen Glass Animals, psychedelic pop, dar și jazz, rock obscur din Japonia. Nu am o zonă anume. Printre vinilurile mele cred că predomină rock-ul clasic, că e cam cel mai popular pe vinil în general, adică tot ce înseamnă Queen, AC/DC, Led Zeppelin. Am multe albume de la Arctic Monkeys, câteva albume de la Depeche Mode, rock clasic, jazz și altele. Cred că “Violator” de la Depeche Mode e vinilul la care nu aș renunța niciodată. Am fost la concertul Depeche Mode când au venit în 2014 pe Arena Națională. 

Colecționez și console de video games. Am și una cu casetă, tip vechi. E o copie făcută inițial în Japonia. Aia a fost prima mea consolă, cu caseta în care suflai când nu mai mergea pentru că se aduna praf. Am găsit-o într-un târg, prin în clasa a 5-a. Practic de atunci a început. Acum am un Nintendo 64, un Game Cube, un PSP, un Nintendo DS, un Game boy, un Playstation 1, un Xbox. Sunt mai multe console și noi și vechi. Colecționez și jocuri.

Investesc cam 2-3 ore pe zi în gaming, aproape zilnic. E o evadare din realitate. Unii se relaxează văzând un film, o emisiune la TV. Și muzica are un caracter al evadării din realitate, inclusiv ideea de a merge la festival la Electric Castle. Stăm în camping, bem și ne simțim bine. În esență e tot o evadare din realitate și o nevoie de apartenență la un grup. Cumva și jucatul are ambele lucruri. La jocuri, uneori, nu e chiar relaxare fiindcă unii sunt competitivi, vor să fie cei mai buni, dar pentru mine e mai mult o evadare din realitate și e și chestia asta de apartenență la un grup. 

The road

Când suntem mici visăm că avem diverse meserii și abia așteptăm să creștem. Pornim cu ochii deschiși la drum și uneori ne dăm seama că locul nostru e undeva unde nici nu visam, nici nu ne imaginam.

Răzvan: Când eram mic voiam să fiu musafir, iar când am mai crescut, îmi doream să ajung pe TV, să fac o emisiune pe TV, să fiu și eu prezentator. În esență sunt o persoană mai înclinată spre a fi introvertită, dar în același timp am dorința asta de a fi în centrul atenției, cu prezentatori la TV. Dacă întrebi ce-ai vrea să fii într-o trupă? Păi clar solist, fiindcă toată lumea se uită la tine. Și aș fi vrut să prezint probabil un late night show, să fiu un Florin Călinescu. Deci introvertit și glumeț. Pe partea de late night show-uri îmi plac ăștia mai old school. John Oliver are o emisiune pe HBO – Știrile Săptămânii, mai e Conan O’brien și David Letterman.

În călătoria ta de a-ți găsi drumul în viață trebuie mai întâi să testezi și apoi să spui dacă ești făcut pentru ceea ce îți doreai sau ai ales. Uneori socoteala de-acasă nu-i la fel cu cea din târg și treci printr-un rollercoaster de experiențe. 

Răzvan: Am terminat facultatea de jurnalism FJSC, apoi am făcut un master în Management și Brand Corporativ la SNSPA. Am zis hai să-mi fac eu propria redacție și am făcut un blog pe wordpress unde am adunat mai mulți colegi din facultate. Mi-am dat seama că n-am absolut niciun fel de know-how despre cum ar trebui să funcționeze. Cred că vreo 3 săptămâni a funcționat redacția at it’s best cu vreo 5 articole și colegi entuziasmați. Dar am zis că nu mă pricep și am omorât proiectul rapid. Am mai făcut voluntar câteva luni niște articole la Suburban Magazine, o revistă de muzică underground. Am promovat artiști români din underground care-mi plăceau mie. Căutam să le scriu o biografie. 

Am mai fost o perioadă la HotNews. Inițial am făcut practică și apoi am rămas prin redacție în speranța că o să-mi găsesc ceva. Nu s-a întâmplat. Poate că nici nu mi-am dat seama atunci că nu-mi doream atât de mult să fac presă. Am mai continuat la PROTV, unde am renunțat după 5 zile. A fost o poveste funny. Un tip m-a întrebat dacă sunt în practică și i-am zis că am venit la un internship. Replica lui a fost: “Woow, dar de ce? Care e rațiunea, de ce ai vrea să faci chestia asta? Mai bine fă și tu un MBA, fă și tu ceva util cu viața ta, nu fă presă.” Atunci eram naiv, credeam că asta vreau să fac. 

“Poate că nici nu mi-am dat seama atunci că nu-mi doream atât de mult să fac presă.”

Trei zile mai târziu mi-am dat seama că nu-mi doresc neapărat să fac presă. Cred că a avut un oarecare impact și ceea ce mi-a spus el, dar e și ceea ce am realizat eu. Presa mi se pare că e cu circuit închis. Chiar trebuie să vrei, să ai o pasiune și la mine mine pasiunea nu era într-atât de mare încât să accept că trebuie să mai faci compromisuri, să lași de la tine sau să accepți că uneori scrii lucruri ca un roboțel și nu ai tu neapărat un input.

Cred că atunci când am intrat în anul 3 aveam un anumit nivel al pasiunii care în timp s-a tot diluat și mi-am dat seama că pasiunea aia era, poate, o scuză să fac ceva, să fac o facultate. Inițial intrasem la ASE – statistică și apoi la marketing și am zis „neah, nu vreau asta”. Am intrat la jurnalism și am zis că ok, rămân aici, pare interesant. 

Răzvan & Mavericks

Vine un moment în care îți găsești locul și ți se transformă viața. Totul e să cauți îndeajuns și să încerci până-ți iese. Răzvan a întâlnit în Mavericks universul de care avea nevoie.

Răzvan: Am văzut la un moment dat un anunț pe grupul Joburi, PR și Jurnalism că urmau să se angajeze 2 oameni aici. Mi-a atras atenția că erau în căutare de oameni fără niciun fel de experiență în domeniu. Habar n-avem ce e performance media. Am căutat pe net, n-am aflat ce e. Am zis totuși să aplic. Se întâmpla prin februarie, acum 3 ani. Interviul a fost mai degrabă despre a vedea cum gândesc eu și cum mă raportez la realitate, decât despre ce cunoștințe am în domeniu. Eram zero, nu știam ce e Google Ads, nu știam ce e Facebook Ads. Știam că sunt reclame pe Google și pe Facebook și acolo se încheia universul meu de cunoștințe. 

În Mavericks e fun and nice. Pentru mine e locul în care am putut să fiu eu și să nu fiu arătat cu degetul pentru ceea ce sunt. Felul meu de a fi de aici nu este schimbat de felul de a fi din viața personală. Diferența e că aici am fost acceptat așa cum sunt și nu a trebuit să fiu un mic cameleon, să mă camuflez pe valorile pe care le au aici. Eu cred că așa ar trebui să fie peste tot. 

“Aici am fost acceptat așa și nu a trebuit să fiu un mic cameleon, să mă camuflez pe valorile pe care le au aici. Eu cred că așa ar trebui să fie peste tot.”

Mavericks e o mare familie pentru mine, e ca un prieten și e un safety place în sensul în care știu că ești ascultat și ești tratat la fel ca ceilalți. Astea sunt niște valori importante pentru mine. La început am intrat timorat, timid și nu prea vorbeam cu colegii. Perioada de integrare a fost destul de lungă pentru mine.

Fiecare zi din ultimii 3 ani m-au scos din zona de confort din punct de vedere al relației cu ceilalți oameni pentru că vrei, nu vrei, trebuie să vorbești cu oameni pe care nu-i cunoști, cu care nu aveai o legătură înainte să vii aici. Dar și atingerea de obiective și observarea faptului că lucrurile merg bine sau că eu fac lucrurile într-o direcție bună, iar niște KPIs sunt atinși, niște cifre arată mult mai bine, mie, personal, îmi oferă satisfacție.

Ce mă motivează pe mine e obiectivul, să știu că l-am atins și că e toată lumea ok și în același timp să știu că pot fi de ajutor pentru ceilalți. În principal work related, mă motivează să știu că pot să ajut pe cineva să depășească o dificultate.

The best experience a fost șansa să fiu super implicat în pitch-ul unui client destul de mare după 9 luni de experiență în Mavericks. A fost extraordinar. Am fost “woow, se întâmplă toate lucrurile astea?” Am mers și în Dublin la un eveniment Google pentru retaileri, despre noile tendințe din 2019. Experiența de acolo a fost foarte importantă. Am avut șansa să văd foarte multe culturi într-un singur loc. That was awesome!

The struggle is real! Sunt momente, situații de stres cu care toți ne confruntăm. Diferența stă în felul în care reacționezi în acele momente.

Răzvan: Când ai de terminat o strategie pentru un client important, în același timp să mai fie 2 colegi cu situații punctuale pe care trebuie să le rezolvi și trebuie să pleci la un client la un meeting. Mai ai 30 de minute la dispoziție să termini strategia, să rezolvi și cele 2 situații, să mănânci și să pleci la meeting. Ăsta e genul meu de „the struggle is real”. Să te haosezi într-un mod îngrozitor. De cele mai multe ori încerc să trec într-un notes lucrurile de făcut și să le iau într-o ordine: ăsta e cel mai dificil, ăsta e cel mediu și ăsta e cel mai ușor de rezolvat. Și deobicei prefer să o iau în ordinea asta. Trebuie să te gândești la cum poți prioritiza lucrurile astfel încât să rezolvi cât mai rapid și într-un mod cât mai eficient. 

The struggle is real a fost inclusiv în unele dimineți la call-uri. Sunt zile în care e foarte urât afară, e luni, e dimineață, e 9, nu ai chef de nimic. The struggle is real e să scoți ceva de la colegi. Și mai e de fiecare dată când nu ai inspirație sau se întâmplă să se suprapună lucruri și să ai nevoie de mai mult timp. 

Fiecare experiență vine cu un bagaj de învățături, mai ales când ești ales să fii team leader. Dacă timingul și locul sunt de partea ta, atunci s-ar putea să fie a life-changing experience. 

Răzvan: Să fiu team leader în Mavericks cred că e cel mai challenging lucru. Mi se pare că una e să lucrezi cu niște obiective de atins și altceva e să lucrezi cu niște oameni care au emoții, gânduri și sentimente pe care le poți răni sau le poți crea stări negative. Trebuie să fii acolo pentru toată lumea. Acum fac parte din a relaționa cu clientul, dar și din a vorbi cu colegii.

E nice! Îmi place foarte mult și asta e chestia principală. Pot să fac în continuare zona de performance media pe conturile pe care lucrez, dar în același timp am și șansa de a-i ajuta pe ceilalți colegi să se dezvolte și să-și îmbunătățească skill-urile. E un gând plăcut să știu că la final de zi cineva a înțeles cum să facă sau ce să facă mult mai bine. Pot să mă culc liniștit noaptea că “hei, se simte o evoluție acolo!”.

“Una e să lucrezi cu niște obiective de atins și altceva e să lucrezi cu niște oameni care au emoții, gânduri și sentimente pe care le poți răni.”

E greu să-ți dai seama cum te schimbi fiindcă stai cu tine în fiecare zi. Dar simt că m-am schimbat. Dacă atunci când am intrat în agenție și mă suna un client, senzația era că o să-mi arunc telefonul pe geam, acum nu mai am o problemă. Ok, mă sună, hai să vedem despre ce e vorba. Au trecut vreo 6 luni până am venit eu cu inițiativa de a suna un client. Acum pot să sun pe cineva fără să fiu îngrijorat de ce-o să-mi spună sau pot să răspund la telefon fără să fiu anxios: “Am făcut ceva? Fuck, ce-oi fi greșit aici?”.

Îmi doresc ca până la final de an toți colegii pe care îi am acum în echipă să fie super on point, independenți, să știe să-și facă treaba fără să aibă nevoie de suportul meu cu absolut nimic. Asta mi-aș dori. În rest, doar să-mi dezvolt în continuare skill-urile soft pe care nu le stăpânesc eu foarte bine și să mă asigur că rămân on point cu tot ce înseamnă platforme, noutăți.

Work – life balance

Balanța între muncă și pasiune? Toată lumea se întreabă cum se echilibrează această balanță! Cât % pasiune, cât % muncă? Se zice că dacă muncești din pasiune nu mai trebuie să mai muncești nici o altă zi din viața ta. 

Răzvan: E complicat, mai ales după 2020 când nu a existat o barieră clar definită între muncă și pasiune, muncă și acasă. Zidurile de la birou dispăruseră și eram toți în aceeași cameră de acasă, unde era și munca, și pasiunea și tot. E complicat pentru că eu nu cred în ideea că dacă muncești din pasiune fiecare zi o să fie minunată. Dacă ne referim la industria muzicii, oamenii care se apucă să facă muzică, în mod evident o fac din pasiune, doar că la un moment dat pasiunea se transformă în business, fie că vrei sau nu, pentru că trebuie să trăiești din asta.

Când intervine noțiunea de “trebuie să fac bani din chestia asta”, automat nivelul tău de pasiune o să scadă, o să fie poate un pic mai mic și unele zile nu o să le mai duci din pasiune, ci o să le duci pentru că trebuie. Cred că trebuie să faci lucrurile din pasiune, dar în același timp nu trebuie să fii naiv să crezi că de acum încolo totul o să fie pasiune. Nu funcționează așa. Eu încerc foarte mult să-mi găsesc un echilibru între muncă și pasiune, între muncă și viață personală. 

“La un moment dat pasiunea se transformă în business, fie că vrei sau nu, pentru că trebuie să trăiești din asta. Nivelul tău de pasiune o să scadă.”

E cumva o chestie care mă obsedează: să fiu sigur că fiecare sunt perfect delimitate una de cealaltă și nu se interpun, nu intervin una peste cealaltă. Dar n-am găsit încă o rețetă. Ce fac din pasiune, fac din pasiune. Work? I like it, dar nu vreau să o tratez ca pe o pasiune, ci vreau să o tratez ca pe un lucru în care vreau să mă dezvolt și să învăț lucruri noi. Cred că pasiunea te ține într-o zonă de confort. Ce fac eu? Colecționez viniluri. Cum ieși din zona de confort din chestia asta? Sau cânți la chitară. Ok, e o zonă de confort acolo. Și cred că munca n-ar trebui să stea într-o zonă de confort. 

Despre pauze și muncă eficientă. Tu cum te reîncarci cu energie când simți că îți rămân motoarele fără combustibil?

Răzvan: Iau o pauză. Cred că trebuie să învățăm să mai luăm și pauze. Nu cred în a munci ca un robot de dimineața până seara și cred că ar trebui să învățăm să ne luăm și pauze, să învățăm să nu ne consumăm super mult pe ceea ce se întâmplă în exteriorul nostru. Ce fac eu ca să-mi reîncarc bateriile? În principal să iau o pauză și să încerc să-mi mut atenția de pe ce făceam atunci pe altceva. Și cred că să-mi schimb playlist-ul. La birou ascult mai mult chestii mellow care să nu mă haoseze. După prânz, colegii o să spună că pun muzică mai agresivă ca să mă trezesc. 

Acum că l-ai citit pe Răzvan, i-am lansat provocarea să-ți pună și ție, cititorule, o întrebare la final de poveste.

Răzvan: Când au citit ultima oară #7pesăptâmână? 

That’s all, folks! Keep on performing.

Articol by Theo